Istoria mănăstirii

Facerea mănăstirii

„Te afli într-⁠o încăpere întunecată şi vrei să alungi întunericul”, spune Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul. „Deschide fereastra ca să intre lumina, şi doar atunci se va risipi întunericul. Lumina e cea care alungă întunericul.”

Din dor de lumină, de-⁠a lungul veacurilor, mii de oameni au ascultat chemarea dinlăuntrul lor și și-⁠au afierosit întreaga viață Celui ce a făgăduit: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.

Înţelegând că monahismul are cheia de la cămara cea de nuntă în care vine Mirele Hristos, câteva suflete tinere au lăsat lumea și au venit în locul hărăzit lor de Dumnezeu, pe Valea Trotuşului, între Munţii Ciucului şi Tarcăului, în judeţul Bacău. Aşa a luat ființă Sfânta Mănăstire „Adormirea Maicii Domnului” Diaconeşti.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, luminează-⁠mi întunericul!

Ctitorirea mănăstirii

Cu harul lui Dumnezeu, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Ierarh Eftimie al Romanului, a fost întemeiată, în anul 1998, Mănăstirea Diaconești.

Piatra de temelie a bisericii mănăstirii a fost pusă la pomenirea Sfintelor Mucenițe Sofia și a fiicelor ei, Pistis, Elpis și Agapis, în anul 2000.

Sub ocrotirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, potrivit numărului de viețuitoare, s-⁠a lărgit treptat și ansamblul mănăstirii. În anul 2002 s-⁠a pus început ridicării bisericii celei mari, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. În decursul anilor, s-⁠au mai adăugat chilii, ateliere, clopotniţa și trapeza.

În anul 2021, în luna noiembrie, în 20 de zile, a fost sfințită bisericuța de lemn, cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” și „Sfintele de mir Purtătoare”, de către Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscop al Romanului și Bacăului.

De-⁠a lungul timpului, vatra mănăstirii, clădirile și biserica au fost primejduite de alunecări de pământ, afectând ceea ce odinioară se ridicase cu trudă și rugăciune. Între anii 2023-2025, Ministerul Dezvoltării a rânduit lucrări de punere în siguranță a unor clădiri din cuprinsul mănăstirii, prin Compania Națională de Investiții.

Astfel, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, prin osârdia întregii obști monahale, și din dragostea de Dumnezeu a numeroși binefăcători și ctitori jertfitori și evlavioși, mănăstirea a fost înnoită și înfrumusețată.

În ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului 2026, s-⁠a săvârșit slujba de sfințire a Paraclisului cu hramurile „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” și „Sfinții Porfirie Kavsokalivitul și Teodora de la Sihla”.

În anul 2026, în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, Ocrotitoarea mănăstirii, a fost săvârșită slujba de sfințire a bisericii mari, cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfinții Dionisie de la Colciu și Filoteea de la Argeș”.

Rânduiala mănăstirii

Rânduiala slujbelor cuprinde zilnic cele şapte Laude şi Dumnezeiasca Liturghie, precum şi Paraclisul Maicii Domnului sau al sfinților ocrotitori. În continuarea slujbelor, se citește Psaltirea.

Obștea se îndeletnicește, printre alte slujiri, cu iconografia, cântarea psaltică, precum și traducerea de cărți. Însă nevoința întregii vieți rămâne trăirea monahismului așa cum l-⁠au predanisit Sfinții Părinți și păstrarea Tradiției Ortodoxe.

Dorind să slujească Domnului şi oamenilor, întâi de toate prin rugăciune şi Jertfa cea fără de sânge a Dumnezeieștii Liturghii, iar apoi prin cuvânt, culoare şi cântare, obştea aduce smerită mulţumire Maicii Domnului, Stăpâna şi Ctitora Mănăstirii Diaconeşti, cerându-⁠i mijlocirea pentru unirea veșnică cu Dumnezeu, încă de pe pământ.

Fie să devenim cu toţii mici făclii care să răspândească în lume Lumina lui Hristos!

Odoarele Mănăstirii

Mănăstirea a fost împodobită cu icoana Maicii Domnului și Sfânta Cruce, ambele fiind copii ale icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului Vimatárissa şi a Crucii Sfântului Împărat Constantin, odoare ale Mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos.

Din viața Sfântului Împărat Constantin se cunoaște că după ce a văzut o cruce de lumină pe cer în timpul zilei, și a auzit cuvintele „Să biruiești întru aceasta!”, ajungând să cunoască credința creștină, sfințenia și puterea Crucii lui Hristos, împăratul a luat o părticică din Lemnul Sfintei Crucii și a pus-⁠o într-⁠o raclă de aur de mare preț în formă de cruce, purtând-⁠o cu sine în toate războaiele pe care le-⁠a dat. Acest odor se păstrează în Mănăstirea Vatoped, despre care tradiția spune că a fost construită de însuși Sfântul Împărat Constantin și distrusă apoi de Iulian Apostatul.

Spre sfârșitul secolului al IV-⁠lea, Arcadie, fiul împăratului Teodosie cel Mare, călătorind cu o corabie ce a naufragiat în apropierea mănăstirii distruse, a fost izbăvit în chip minunat de Maica Domnului, care l-⁠a adus la țărm. Ca semn de mulțumire, împăratul Teodosie cel Mare a refăcut mănăstirea și fiica lui, sora mai mare a lui Arcadie, a împodobit-⁠o cu Icoana Maicii Domnului Vimatárissa.

De această icoană și de Crucea Sfântului Constantin este legată o minune petrecută în secolul al X-⁠lea. Când piraţii arabi au năvălit în mănăstire ca s-⁠o prade, tânărul ierodiacon Sava, care se îngrijea de odoare, a luat icoana și crucea și le-⁠a ascuns într-⁠o fântână din Sfântul Altar, punând și o lumânare aprinsă înaintea lor. Apoi a acoperit fântâna cu o lespede de piatră ca să tăinuiască ascunzătoarea. Mănăstirea a fost prădată şi distrusă, iar ierodiaconul Sava a fost dus în robie. După șaptezeci de ani, când Creta s-⁠a izbăvit de stăpânirea arabilor, ierodiaconul, ajuns la adânci bătrâneți, s-⁠a întors în mănăstirea sa de metanie. Acolo a arătat noului egumen locul unde ascunsese sfintele odoare și, după ce au făcut rugăciune, ridicând lespedea de piatră de pe fântână, monahii au aflat icoana Maicii Domnului și crucea stând drept, pe apă, cu lumânarea aprinsă înaintea lor, arzând de șaptezeci de ani fără a se mistui. De atunci până astăzi, icoana, crucea și lumânarea se află în biserica mare a Mănăstirii Vatoped, unde, spre pomenirea minunii, în fiecare luni seara se cântă Paraclisul Vimatarissei.

Prăznuirea icoanei se săvârșește în fiecare an în Marțea din Săptămâna Luminată, când icoana este purtată în procesiune în hotarele mănăstirii, cu cântări de laudă și cu rugăciuni de mulțumire și de cerere către Stăpâna și Doamna de Dumnezeu Născătoare, rânduială urmată și în Mănăstirea Diaconești.

Alături de acestea, Sfântul Dionisie de la Colciu și Sfântul Calinic al Edessei ocrotesc sfântul locaș.

Doamne Iisuse Hristoase,
pentru rugăciunile
Preacuratei Maicii Tale

și ale tuturor sfinților Tăi,
miluiește-⁠ne și ne mântuiește
pe noi! Amin.

Preasfântă Născătoare
de Dumnezeu,
mântuiește-⁠ne pe noi!

Adormirea Născătoarei de Dumnezeu se mai numește și „Paștele verii" deoarece Maica Domnului se află în strânsă legătură cu Fiul și Dumnezeul ei, ca una ce a dat trup Cuvântului lui Dumnezeu ca să Se întrupeze și să mântuiască neamul omenesc. Maica Domnului a primit harul dumnezeiesc, acesta a înnoit-⁠o și ea l-⁠a dat trup lui Hristos. Astfel ea a făcut cea mai mare misiune în lume. De aici înțelegem că a ajuta lumea, oamenii și societatea nu este un fapt care ține de ideologie, ci de înnoirea omului.

La Paște prăznuim învierea lui Hristos și omorârea morții. Dar și la praznicul Adormirii Maicii Domnului, care este „Paștele verii", prăznuim trăirea învierii și omorârea morții în persoana Născătoarei de Dumnezeu. Maica Domnului este prima care a gustat din roadele întrupării lui Hristos. După Hristos, ea este cea mai mare persoană din istorie.

Prin urmare, învierea trupului Maicii Domnului și înălțarea ei la ceruri se explică teologic prin faptul că Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu a unit firea dumnezeiască cu cea omenească în ipostasul Său și a îndumnezeit firea omenească, iar Fecioara Maria este prima care a gustat din roadele acestei uniri ipostatice a celor două firi în ipostasul Cuvântului. De asemenea, potrivit învățăturii Sfântului Grigorie Palama, ea este prima care L-⁠a văzut pe Hristos înviat. Și de vreme ce trupul lui Hristos luat din Maica Domnului a înviat, era firesc ca și trupul ei să învieze și să fie înălțat la cer.

Praznicele Maicii Domnului,
Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului,
Editura Bonifaciu

Sfântul Sofronie Athonitul

Serghei Simeonovici Saharov s-⁠a născut pe 23 septembrie 1896, în familia unor credincioși ortodocși din Moscova. Încă de mic, copilul obișnuia să se roage și a citit marile opere literare ale vremii. Cunoștea bine cărțile multor scriitori clasici ruși, precum Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski și Pușkin.

Tânărul Serghei avea o pasiune pentru artă ce l-⁠a determinat să urmeze, între 1915 – 1921, cursurile Academiei de Arte și ale Școlii de Pictură, Sculptură și Arhitectură din Moscova.

A fost închis de două ori de poliția bolșevică, la închisoarea moscovită Liubianka.

În anul 1921, el a plecat din Rusia în Occident, căutând desăvârșirea în artă. Acolo a cunoscut și a practicat religiile orientale, fapt pe care l-⁠a socotit căderea cea mare a vieții sale și pentru care s-⁠a pocăit adânc până la sfârșitul vieții. A stat pentru scurtă vreme în Italia și Germania, după care, în anul 1922, s-⁠a stabilit definitiv în Paris, Franța. În anul 1925, Serghei s-⁠a înscris la Institutul Teologic Ortodox „Sfântul Serghie” din Paris. În același an, el a părăsit studiile și a plecat în Sfântul Munte Athos.

În anul 1926, cu dorința puternică de a învăța rugăciunea curată, a intrat în obștea Mănăstirii „Sfântul Pantelimon” – Russikon, unde a devenit ucenic al Sfântului Siluan Athonitul. În anul 1930 a fost hirotonit diacon, de către Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei și Jicei.

Pe 24 septembrie 1938, Cuviosul Siluan a trecut la cele veșnice. La scurtă vreme, Părintele Sofronie a plecat în pustia Sfântului Munte. După ce a stat o vreme în Karulia, s-⁠a stabilit într-⁠o peșteră aflată lângă Mănăstirea „Sfântul Pavel”. A fost hirotonit preot în 1941, devenind duhovnicul multor călugări din Sfântul Munte.

În anul 1947, a plecat la Paris pentru a publica însemnările Starețului Siluan. S-⁠a stabilit în azilul de bătrâni „Casa Rusească” din localitatea Saint Genevieve des-⁠Bois. În 1951, a încercat să revină în Sfântul Munte Athos, însă situația politică nu i-⁠a permis și a rămas la Paris, unde a lucrat în cadrul Exarhatului Patriarhiei Ruse din Europa Occidentală. În anul 1952, a publicat a doua ediție a scrierilor Sfântului Siluan, însoțite de o introducere teologică amplă.

În anul 1959, cu binecuvântarea Mitropolitului Antonie Bloom al Surojului, a înființat Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, așezământ monahal care va trece în anul 1965 sub ascultarea Patriarhiei Ecumenice.

În afară de însemnările Starețului Siluan, Părintele Sofronie a scris și a publicat și alte cărți, precum „Viața Lui este a Mea” (1977) și „Vom vedea pe Dumnezeu precum este” (1985).

În anul 1987, Patriarhia Ecumenică l-⁠a canonizat pe Sfântul Siluan Athonitul.

Părintele Sofronie a trecut la Domnul pe 11 iulie 1993.

***

Domnul ne-⁠a poruncit să nu săvârşim nici rugăciuni, nici milostenii, nici post, nici alte fapte bune înaintea oamenilor, socotind aceasta a fi o căutare făţarnică a slavei de la dânşii. Tatăl nostru cel Ceresc, Cel aflat întru ascuns şi Carele vede întru ascuns (Matei 6: 1-⁠18), nu binevoieşte spre astfel de fapte. Şi nu numai porunca lui Dumnezeu îndeamnă a ne ascunde viaţa lăuntrică de ochi străini, dar şi instinctul firesc, duhovnicesc, opreşte, ca un oarecare „imperativ categoric”, de a necinsti taina sufletului ce stă înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea de pocăință înaintea Celui Preaînalt este colţişorul cel mai intim al sufletului nostru. De aici dorirea de a te ascunde undeva sub pământ, pentru ca nimenea să te vază, nimenea să te auză, ca totul să rămână numai între Dumnezeu şi suflet. Aşa mi-⁠am trăit primele decenii ale pocăinței mele înaintea Domnului. La care şi amara mea experienţă, nu de puţine ori mi-⁠a arătat că este de neapărată trebuință a ocoli până şi întoarcerea asupră-⁠şi — altminteri vom deveni victime ale slavei deşarte sau ale mulțămirii de sine. Pentru aceste reacții ale duhului nostru vom suferi părăsirea lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, din vremea când am fost pus duhovnic, încă la Sfântul Munte al Athonului, acum mai mult de patruzeci de ani, lămurind părinților nevoitori care veneau la mine experienţele lor duhovniceşti, prin însuşi acest fapt le dădeam putinţa de a întrevedea ceva din cercetările trimise mie de Sus. Şi cu cât mai mult se prelungea slujirea mea duhovnicească, cu atât mai dezgolit mă aflam înaintea fraților mei. Apropiindu-⁠mă de ieşirea mea, în vârsta bătrâneții, zdrobit zi şi noapte de neputințele trupeşti, mai puțin mă pot răni de către judecățile oamenilor în privința mea. În virtutea acestui fapt, m'am hotărât spre o şi mai mare dezgolire, de-⁠acum în fața multora, a ceea ce până odinioară păzisem cu osârdie de ochi străini.

Calea mea, experiențele mele, prin caracterul lor, s'ar putea să nu fie dintre cele mai obişnuite. Şi totuşi, prin conținutul lor esenţial, ele mi-⁠au descoperit tragismul situației a milioane de oameni risipiţi pe fața întregului Pământ. Nu exclud posibilitatea ca spovedania mea, sau mai curând autobiografia mea duhovnicească, să dea posibilitatea măcar câtorva dintre ei să afle o dezlegare prielnică în încercările care îi năpădesc.

Cele ce s'au petrecut cu mine nu au fost nicicum urmarea propriei inițiative. Ci Dumnezeu, după Pronia de El Singur cunoscută pentru noi, a binevoit să mă cerceteze şi să-⁠mi îngăduie a mă atinge de Vecinicia Lui. Sfânta Sa mână necruţător mă arunca pe mine, nimicnicul, în hăuri de nedescris. „Acolo”, într'o uimire până la adâncă îngrozire, m'am făcut văzător unor realități ce îmi depăşeau înțelegerea. Despre aceasta voi încerca să vorbesc în paginile ce urmează.

Experiențele mele nu dintr'o dată au fost însuşite de conştiinţa mea. Zeci de ani au trecut până ca ele să devină conştiinţa mea dogmatică. Înainte de cercetarea lui Dumnezeu, citind Evanghelia sau Epistolele Apostolilor, nu înţelegeam cu adevărat realitatea fiinţială ce se ascundea îndărătul fiecărui cuvânt al Sfintei Scripturi. Însăşi viaţa mi-⁠a arătat că, în afara experientei vii a lui Dumnezeu sau a întâlnirii cu stăpâniile şi cu stăpânitorii lumii întunerecului veacului acestuia (cf. Efeseni 6:12), singură informaţia intelectuală nu duce la ceea ce este sensul credinţei noastre — cunoaşterea lui Dumnezeu, Făcătorul a tot ce este, „cunoaştere” ce pătrunde în Vecinicia Sa: „Aceasta este viața cea vecinică, să Te cunoască pre Tine, unul adevăratul Dumnezeu, şi pre Cel pre Carele ai trimis, Iisus Hristos” (Ioan 17:3).

În ceasurile când se atingea de mine Dragostea lui Dumnezeu, eu recunoşteam în ea pe Dumnezeu: „Dumnezeu dragoste este, şi cela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru el” (I Ioan 4:16). Iar după cercetarea de Sus citeam Evanghelia cu altă conştiinţă decât mai înainte. Mă bucuram cu adâncă recunoştinţă întâlnind confirmări ale experienței mele. Aceste minunate coincidențe între experiențele mele și Descoperirea Noului Legământ sânt nesfârşit de prețioase sufletului meu. Ele au fost darul Cerului: Însuşi Dumnezeu Se ruga în mine. Însă toate acestea luau forma „propriei mele stări”.

Am fost botezat încă din primele zile ale ivirii mele la lumină. După rânduiala Bisericii noastre, împreună cu această Taină, pe toate mădularele trupului meu s'a pus „pecetea darului Duhului Sfânt”. Oare nu acea pecete m'a izbăvit din rătăciri pe căi străine? Oare nu ea a fost pricina multor „minunate coincidenţe” ale trăirilor mele cu duhul Descoperirii evanghelice?

Socotesc important a aminti că toată curgerea vieții mele în Dumnezeu m’a adus la convingerea că orice abatere a conştiinţei minții noastre de la adevărata înțelegere a Descoperirii, negreşit se va răsfrânge în manifestările duhului nostru, în cele de zi cu zi. Cu alte cuvinte, viaţa cu adevărat dreaptă este condiţionată de o adevărată înțelegere a lui Dumnezeu.

În cazul meu s’au petrecut precum urmează: Zărind în duh pe Hristos, Care ne-⁠a iubit până în sfârşit (cf. Ioan 13:1), rugându-⁠se în Ghethsimani, iar apoi pe Golgotha, „nestând împotriva celui viclean” (Matei 5:39), eu m’am urât pe sine-⁠mi aşa cum sânt, şi într’o rugăciune născută din această sfântă ură, L-⁠am primit ca fiind cu adevărat Atotţiitorul şi Dumnezeu. În acea rugăciune mi-⁠a fost dat să depăşesc „cele ce se văd, vremelnice”, şi să pătrund în „cele ce nu se văd, vecinice” (cf. 2 Corinteni 4:18).

Când Duhul Sfânt ne dă a vedea pe Hristos precum este, prin dragostea ce de la Duhul Sfânt purcede, atunci ni se va face vădit că El, Hristos, este totul: în El este plinătatea Dumnezeirii şi plinătatea omului.

Ni se împuţinează sufletul atunci când ne este dat să vedem caracterul cel mai presus de lume al Evangheliei. Noi am dori oarecum să-⁠i îngustăm dimensiunile, s’o apropiem de neputinţa noastră în trupul nostru firav, El însă nicicum nu se învoieşte a-⁠Şi micşora poruncile. În încordarea limită a pocăinţei noastre începem să întrezărim: această Descoperire este cea de pe urmă, fiind întru totul desăvârşită.

Mare bun este a cunoaşte pe Dumnezeul Cel Adevărat şi a-⁠L cunoaşte cu o cunoaştere ce nu se va lua de la noi (cf. Luca 10:42). Toate acestea au fost date lumii prin Fiul Tatălui Cel întrupat, Hristos Iisus, Cel care spusese pe Sinai: „Eu sânt”. Iar sufletul mulţămitor este tras către Dânsul și ştie cele ce se petrec cu el, şi zice: „Acum, Hristoase al meu, în Tine şi cu Tine -⁠ şi eu sânt”.

Sfântul Siluan Athonitul

Ține-⁠ți mintea în iad, și nu deznădăjdui!

Neînțeleasă grăire! Ce înseamnă a ține mintea în iad? Nu înseamnă oare a-⁠ți închipui ceva asemănător cu picturile ieftine zugrăvite de închipuirea naivă a omului? În acest caz – nu. Părintelui Siluan, ca și altor mari Părinți – de pildă Antonie cel Mare, Sisoe cel Mare, Macarie și Pimen cel Mare – i s’a dat în timpul vieții să trăiască real starea chinurilor iadului. Drept urmare a repetării acestei stări ea se întipărește adânc în inima lor, astfel încât pot în chip voit să și-⁠o reînnoiască în suflet, să se întoarcă la ea printr’o mișcare lăuntrică a duhului. Iar ei recurgeau la această lucrare de fiecare dată când în sufletul lor se ivea vreo patimă, mai cu seamă cea mai adâncă și mai subțire dintre ele – mândria.

Lupta cu mândria este ultima treaptă a luptei cu patimile. În cea dintâi perioadă nevoitorii se luptă cu patimile grosolane trupești, apoi cu iuțimea și, în sfârșit, cu mândria. Ultima luptă este, fără îndoială, cea mai grea. Știind dintr’o îndelungă cercare că mândria duce la pierderea harului, nevoitorul, printr’o anume mișcare lăuntrică, se pogoară cu sufletul în iad, și în focul iadului arde în sine toată lucrarea patimilor.

Starețul observa că majoritatea oamenilor, apropiindu-⁠se de acest hotar, se îngrozesc, din lipsă de bărbăție, și nu fac față. Iată de ce și Marele Sisoe vorbea despre aceasta sub formă de întrebare: „Cine poate purta gândul lui Antonie? Totuși cunosc un om (era chiar el, Sisoe) care poate să-⁠l poarte”.

Starețul Siluan lămurea că Sisoe avea în vedere gândul pe care Marele Antonie îl învățase de la curelarul din Alexandria. Cuviosul Antonie se ruga ca Domnul să-⁠i descopere măsura la care ajunsese. Și i-⁠a fost vestit că la măsura Curelarului el nu ajunsese. Ajungând la Curelar, Cuviosul îl întrebă cum trăiește, iar acela răspunse că o treime din câștig o dădea Bisericii, o treime săracilor, iar restul păstra pentru propriile nevoi. Antonie, care își lepădase toate avuțiile și trăia în pustie într’o mai mare sărăcie decât Curelarul nu se uimi de o asemenea lucrare. Nu în aceasta îl întrecea. Atunci îi spuse Curelarului: „Domnul m’a trimis la tine să aflu cum viețuiești”. Smeritul Curelar îl cinstea pe Antonie și, înfricoșându-⁠se de un astfel de cuvânt, îi spuse: „Nimica fac, doar lucrez, mă uit la trecători și gândesc: Toți se vor mântui, eu unul voi pieri”.

Antonie fusese trimis de Dumnezeu să învețe de la Curelar. Antonie, care fusese pregătit spre a înțelege drept acel cuvânt printr’o îndelungă și deosebită nevoință, de care întreg Eghipetul se uimea, din darul lui Dumnezeu a simțit puterea gândului Curelarului și a înțeles cu adevărat că la măsura lui nu ajunsese. Întorcându-⁠se în pustie, a început să se învețe acea lucrare.

Marelui Antonie, întemeietorul monahismului răsăritean, îi fusese dat, împreună cu înțelegerea, și puterea de a purta gândul. El îi învăța acea lucrare și pe sihaștrii în stare a primi nu lapte, ci hrană tare. De la el au învățat-⁠o și alți mari Părinți ai pustiei, și au trecut-⁠o drept moștenire, drept comoară neprețuită veacurilor următoare. Aceeași lucrare îmbracă la fiecare o altă expresie; astfel, Pimen cel Mare spunea ucenicilor: „Credeți-⁠mă, fiilor, unde satana este, acolo și eu voi fi”; dar, în esență, ea revine la aceeași.

Fericitul Stareț Siluan spunea că mulți nevoitori apropiindu-⁠se de această stare, de neapărată trebuință pentru curățirea de patimi, deznădăjduiesc, și de aceea nu pot merge mai departe. Dar cel ce știe că „Domnul mult ne iubește”, se slobozește de lucrarea pierzătoare a ultimei deznădejdi și pricepe cum înțelept să stea la hotarul ei, astfel încât și arde în sine, prin puterea flăcării iadului, toată patima, fără ca în același timp să cadă pradă deznădejdi.

Povestirea Starețului este simplă, precum simplu a fost și cuvântul curelarului din Alexandria, precum simplu vorbea și Cuviosul Sisoe cel Mare sau Cuviosul Pimen, sau ceilalți Părinți; puterea cuvântului însă și adâncul tainei acelei lucrări rămân necunoscute tot căruia nu a cercat, asemenea lor, muncile iadului pe de-⁠o parte, și marile daruri ale harului, pe de alta.

Întreaga îndelungă viață de nevoință a Starețului, și mai cu seamă după acea noapte, a fost o fierbinte căutare a smereniei. Iar dacă vom voi a cunoaște chipul și taina luptei sale spre a dobândi smerenia, va trebui să ne plecăm asupra neobișnuitelor sale cuvinte:

„Cântul meu iubit: Curând voi muri, și ocarnic sufletul meu se va pogorî în iad, și acolo singur eu voi suferi în întunecata temniță, și amarnic mă voi tângui: Tânjește sufletul meu dupre Domnul, și cu lacrimi caut pre El. Cum să nu Îl caut? El mai nainte pre mine au căutat, și S'au arătat mie, păcătosului”.

Când spunea: „ocarnic sufletul meu se va pogorî în iad”, acestea nu erau doar cuvinte, ci adevărata trăire a suferințelor iadului ce se alipise de inima lui, astfel încât el putea în chip voit, printr'o mișcare lăuntrică a duhului, să le reînnoiască în sine, uneori într'o măsură mai mare, alteori într'una mai mică. Iar când focul chinului iadului își făcuse lucrarea dorită, adică stinsese gândul pătimaș, atunci înaintea atotmistuitoarei lucrări a acestui foc punea împotrivă lucrarea mântuitoare a iubirii lui Hristos, pe care de asemenea o cunoștea și o purta în inima sa.

Această lucrare o învățase primind răspunsul „Ține-⁠ți mintea în iad, și nu deznădăjdui”. Cu prima parte a „cântului său iubit” el se adâncea în iad, cu a doua se întorcea la pomenirea iubirii lui Dumnezeu și se izbăvea de deznădejde. „Și nu deznădăjdui”.

A face precum Starețul puțini pot. Din necontenita petrecere în această nevoință sufletul dobândește o deosebită obișnuință și putere de a răbda, așa încât pomenirea iadului într'atâta o însușește sufletul, că îi devine aproape nedespărțită. Neapărata trebuință a unei astfel de statornicii este cerută de faptul că omul, „în lume viețuind și trup purtând”, este neîncetat supus înrâuririi păcatului ce-⁠l înconjoară, de care sufletul precum cu o pavăză se apără prin aceea că se smerește până în iadul cel mai dedesubt.

Starețul spune: „Domnul Însuși m'au învățat cum trebuie a mă smeri: „Ține-⁠ți mintea în iad, și nu deznădăjdui”. Și astfel se biruiesc vrăjmașii; dar când eu cu mintea ies din acel foc, gândurile prind din nou putere”.

Din sărăcăcioasele și nelimpezile mele graiuri este cu neputință a dobândi adevăratul înțeles al acestei minunate și negrăite vieți, în care suferințele până la limita firii omenești se împletesc cu fericirea, de asemenea până la limita firii omenești. Una însoțește pe cealaltă în chip de neînțeles. Și dacă ar fi numai suferința, ea ar fi cu neputință de purtat. Și dacă ar fi numai fericirea, și aceasta, de asemenea, ar fi cu neputință de purtat.

Cuviosul Siluan Athonitul,
Arhimandritul Sofronie,
Editura Reîntregirea

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Bucuria – Însuși Hristos. Aceasta-⁠i bucuria care face din tine un alt om; o nebunie duhovnicească, dar întru Hristos. Aceasta e calea pe care trebuie să pășim. Hristos este Raiul, copiii mei. Ce este Raiul? Hristos! De aici începe Raiul: cei de aici, de pe pământ Îl trăiesc pe Hristos, trăiesc Raiul.

Să încercăm să aflăm o cale prin care să pătrundem în lumina lui Hristos. Nu e de ajuns să încercăm să facem cele îndeobște rânduite, ci să fim dimpreună cu Hristos. Să se trezească sufletul și să se dăruiască cu totul erosului dumnezeiesc. Să-⁠L iubească pe Hristos, să ajungă sfânt.

Așa ne va iubi și El. Atunci bucuria noastră va fi cu neputință de pierdut. Iar Hristos cel mai mult dorește să ne umplem de bucurie, căci El este izvorul bucuriei. Această bucurie e darul lui Hristos. Nu-⁠L putem cunoaște dacă El nu ne știe.

Când vine Hristos în inimă, viața ți se schimbă,
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul,
Editura Sophia

Contact

Date de contact

Adresă Strada Mănăstirii, nr. 29,
cod poștal 607009, sat Diaconești,
comuna Agăș, județul Bacău

Email

Donații

Dacă doriţi să sprijiniţi Mănăstirea Diaconești printr-⁠o donaţie, o puteţi face într-⁠unul din conturile:

Titular MANASTIREA DIACONESTI

IBAN RON RO44BTRLRONCRT0237482801 Copiază

IBAN EURO RO37BTRLEURCRT0237482803 Copiază

IBAN USD RO95BTRLUSDCRT0237482801 Copiază

Mănăstirea nu are spațiu de cazare.

Unde ne găsiți

Deschide în Google Maps

Ocrotitori

Maica Domnului

Sfântul Dionisie de la Colciu

Sfântul Calinic al Edessei

Sfântul Sofronie Athonitul

Cuvânt duhovnicesc

Sfântul Calinic al Edessei

Tropar, Glas 1.

Locuitor pustiului...

Pe păstorul Edessei, pe Ierarhul cel minunat și strălucitorul luceafăr cel a toată Biserica, pe Sfântul Calinic să îl cinstim, pe călăuzitorul tuturor, că se roagă fără'ncetare pentru toți cei ce îi strigă pururea: Slavă lui Hristos,
Celui ce te-⁠a slăvit, Slavă Celui ce te-⁠a arătat, Slavă Celui ce pururea ne dă vindecări cu solirea ta.

Glas 5.

Pe Cuvântul cel împreună...

Calinic, a Edessei podoabă vrednică; prin biruința cea bună, cea în Hristos ai primit de la Dânsul moștenirea nevremelnică. Turma de oi cu-⁠al tău toiag la pășunile cerești condusu-⁠ți-⁠ai, Ierarhe, cel ce'n vremea cea de pre urmă luminător te-⁠ai arătat prin virtuți.  

***

Cel întru sfinți Părintele nostru Calinic al Edessei, în lume Dimitrie, s-⁠a născut în Sitarálona de Agrínio la 26 ianuarie 1919, din părinți binecredincioși, Gheorghe și Ecaterina. Bunicii săi, preotul Atanasie și Spiridula, și-⁠au pus adânc amprenta asupra micului Dimitrie, prin duhul autentic ortodox, evlavia și dragostea pentru Dumnezeu pe care i le-⁠au însuflat.

Dimitrie a absolvit Facultatea de Teologie din Atena cu rezultate deosebite, însă a ales să slujească Biserica și a lucrat ca secretar și predicator mirean al Mitropoliei Etoliei și Akarnaníei. Atât în timpul stagiului militar, cât și în timpul războiului civil din Grecia (1946-1949), a fost încorporat ca predicator în spatele frontului. Apoi, întorcându-⁠se la Mitropolie, și-⁠a reluat lucrarea, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu în biserici și în școlile catehetice.

A fost tuns monah pe 23 noiembrie 1957 cu numele Calinic. La scurtă vreme, a fost hirotonit diacon și preot, fiind desemnat protosinghel al Mitropoliei Etoliei și Akarnaníei. Deoarece Mitropolitul locului, Ierotei, ajunsese la adânci bătrâneți, conducerea eparhiei i-⁠a fost încredințată tânărului protosinghel.

În tabăra „Sfântul Vlasie”

În ziua hirotoniei sale întru episcop

În curtea Mitropoliei Edessei

La biroul Mitropoliei cu puțin timp înainte de adormirea sa

Vizita des Sfântul Munte și pe monahii îmbunătățiți, ca Sfântul Paisie Aghioritul și Sfântul Efrem Katunakiotul, având strânse legături duhovnicești cu Egumenul Mănăstirii Grigoriu, Părintele Gheorghe (Kapsánis), și cu Părintele Spiridon Neoschitiotul.

Ca membru al Sinodului Bisericii Greciei, a tratat problemele apărute în vremea sa cu cuget bisericesc, cu respect față de Sfintele Canoane, cu rugăciune și minte trează. Cu toate că a întâmpinat multe greutăți, și-⁠a păzit nepătată conștiința bisericească, făcându-⁠se vrednic următor al lui Hristos, Arhiereul cel mare, prin jertfirea de sine, neținerea de minte a răului, dragoste, iertare, neagoniseală.

În ianuarie 1984 i s-⁠a descoperit o tumoare cerebrală malignă. A fost operat la Londra, însă în urma operației a rămas cu o semipareză care l-⁠a țintuit la pat timp de șapte luni, până la adormirea sa. Harismele lui s-⁠au vădit încă și mai mult în vremea bolii, pe care a întâmpinat-⁠o cu nădejde neclintită în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și fără cârtire, netemându-⁠se de moarte.

La spital cu câteva zile
înainte de adormirea sa
împreună cu
Mitropolitul Ierótheos Vláhos

În timpul celor șapte luni de boală, la spitalele din Londra și Atena i-⁠a fost alături fiul său duhovnicesc, Arhimandritul Ierótheos Vláhos, în prezent Mitropolit al Nafpaktosului și Sfântului Vlasie, care scrie despre Starețul său: „Mitropolitul Calinic, din darul lui Dumnezeu Părintele meu duhovnicesc, de la care am primit preoția și care m-⁠a inițiat în viața bisericească, a fost – așa cum, de altfel, toți dau mărturie – un episcop blând, liniștit, înțelept, nevoitor, smerit, bun. Un om lin ca o adiere de vânt. Un sfânt”.

Mitropolitul Calinic a trecut la Domnul pe 7 august 1984, fiind îngropat în cimitirul din Édessa, aproape de poporul pe care îl iubise și îl slujise.

În hrisovul de canonizare al Patriarhiei ecumenice stă scris: „S-⁠a învrednicit de la Dumnezeu de darul facerii de minuni atât în viață, cât și după adormire”. Sunt consemnate multe mărturii despre tămăduiri lucrate de Dumnezeu prin el.

Moaștele lui au fost dezgropate pe 26 septembrie 2020. În timpul dezgropării, sfintele oseminte au răspândit bună mireasmă.

Mărturii și fapte minunate

După adormirea lui, am aflat cu uimire că încă din vremea când era arhimandrit, cu harul lui Dumnezeu izgonise demoni din oameni. Cât timp am trăit alături de el, nu a pomenit nimic despre aceasta, spunea doar că știa un preot care scotea demoni. Erau însă și oameni care cunoșteau acest dar al său, așa cum s-⁠a văzut după ce a trecut la Domnul. Dar însuși faptul că se tăinuia pe sine dă mărturie despre sfințenia lui, fiindcă smerenia este pecetea unui suflet sfințit. 

În vremea când locuia la Mesolónghi cu sora lui după trup, Tomaida Tséva, a venit acasă la ei un om dintr-⁠un sat învecinat împreună cu băiatul lui, Iánnis, ca să îi citească Părintele Calinic rugăciuni. Copilul se îndrăcise și făcea mișcări necontrolate. Pe când era sănătos, el își mărturisise dorința de a studia teologia și a se face preot, dar tatăl lui nu îi îngăduia aceasta. La un moment dat, la supărare, tatăl l-⁠a înjurat, dându-⁠l diavolului. Copilul s-⁠a demonizat pe loc. Atunci, căindu-⁠se, tatăl a venit la Părintele Calinic, care în vremea aceea era protosinghel al Mitropoliei Etóliei și Akarnaníei, să îi citească băiatului rugăciuni de exorcizare, fiindcă avea credință în puterea rugăciunii lui. Iar Părintele Calinic a început să meargă des la biserica cimitirului și să îi citească băiatului rugăciuni, în timpul cărora demonul hulea și striga. În cele din urmă, cu harul lui Dumnezeu, demonul a ieșit din copil.

(Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului și Sfântului Vlasie)

***

În 1986, în Duminica Cincizecimii, după Dumnezeiasca Liturghie, mă aflam cu Mitropolitul Iacov al Argolídei la Mănăstirea Sfintei Marina din Argos. Venisem ca Mitropolitul să citească rugăciuni de exorcizare pentru două fete demonizate, la rugămintea familiilor lor. Fetele, în vârstă de 17 și 18 ani, erau chinuite de demoni de ani de zile. În timp ce Mitropolitul citea, diavolii îi aruncau cuvinte grele, iar la un moment dat, unul chiar a spus: 

– De două ori am încercat să te aranjez, dar te-⁠a păzit Doamna ta [Maica Domnului]! 

Apoi, dintr-⁠odată, cei doi demoni au început să strige înfricoșați: 

– Pleacă de aici, Calinic, ne arzi! Ne orbești! Lasă-⁠ne în pace! Pleacă de aici!...

Uimit, l-⁠am întrebat pe Mitropolit: 

– Pe care Calinic îl văd, Înaltpreasfințite, de zic că îi arde?

– Pe al Edéssei, mi-⁠a răspuns.

– Și cum de a venit aici? am întrebat. 

– L-⁠am chemat în rugăciune.

Apoi Mitropolitul Iacov i-⁠a întrebat pe demoni:

– Îl cunoașteți pe Calinic?

– Da, da, a răspuns unul dintre ei. El m-⁠a izgonit dintr-⁠un tânăr din Agrínio în urmă cu câțiva ani. 

– Aha, deci așa stă treaba..., a șoptit Mitropolitul. 

– Ce treabă, Înaltpreasfințite? am întrebat.

– Lasă acum, îți zic când terminăm. 

După citirea exorcismelor, Mitropolitul Iacov mi-⁠a povestit că pururea-⁠pomenitul Episcop Calinic al Edéssei, pe când era predicator în Mitropolia Etolíei și Akarnaníei, îi pomenise într-⁠o discuție că doi preoți din Agrínio, fără să le dea numele, fuseseră chemați să se roage pentru un tânăr demonizat. După citirea rugăciunilor, unul dintre preoți a plecat, dar celălalt, din durere pentru tânărul care se chinuia, a rămas cu el toată noaptea și s-⁠a rugat, iar în cele din urmă demonul a plecat. 

Despre acest lucru, însuși Mitropolitul Iacov al Argolídei povestea că în timpul exorcizării, demonul mai spusese:

– Mă arde Calinic! El m-⁠a scos în urmă cu câțiva ani dintr-⁠un om și eu l-⁠am luptat toată viața lui! Am reușit să îi mănânc trupul prin boală, dar acum strălucește în cer. L-⁠a sfințit portofelul lui găurit...

(Părintele Dimitrie Kostópulos, parohul Bisericii Sfântul Vasile, Árgos)

Când a trecut la Domnul Mitropolitul Calinic și trupul lui era depus în biserică, ne-⁠am dus și noi la Édessa să-⁠i sărutăm mâna. Îl țineam în brațe pe al treilea copil al meu, care avea atunci opt luni. Socoteam că era o binecuvântare să sărute și el mâna Mitropolitului, așa că i-⁠am aplecat căpșorul ca să se atingă cu buzele de mâna lui. Copilul însă a apucat cu mânuța lui mâna Mitropolitului și i-⁠a ridicat-⁠o de pe piept. Am rămas mută de uimire, fiindcă știam că morții au trupul rigid, iar un copil așa de mic nu putea să aibă atâta putere.

(Maria Tsitsiríki)

După moartea soțului meu, fiul meu s-⁠a îmbolnăvit. Avea febră foarte mare, care nu ceda la nici un medicament. După o noapte grea, mi-⁠am amintit că aveam de binecuvântare o față de pernă a Mitropolitului nostru Calinic. Am pus-⁠o la capul copilului. Fiind istovită, m-⁠a prins somnul vreo cinci minute și în vis l-⁠am văzut pe Mitropolitul Calinic îmbrăcat în veșmânt alb strălucitor, răspândind lumină. Cu chipul vesel, s-⁠a așezat pe pat exact unde pusesem eu fața de pernă. După numai câteva minute, când am deschis ochii, am văzut că fiul meu nu mai avea febră deloc, își revenise complet și era plin de energie și vesel.

(Eftimia Danézi)

 ***

După 13 ani în care am locuit în Iráklio din Creta, bunul Dumnezeu a îngăduit să ne mutăm definitiv în Édessa, eu, soția și cei doi copii.  În noiembrie 2020, când am venit în Édessa, marea noastră mângâiere a fost Sfântul Calinic, care fusese canonizat cu puțin timp mai înainte. 

Fiind mutați de curând, ne doream din toată inima să avem în casă o icoană a sfântului. Bunul Dumnezeu Și-⁠a plecat urechea la dorința noastră și în câteva zile, fără să fi pomenit cuiva despre aceasta, am primit un dar din partea unor cunoscuți din Kerasiá. Era tocmai o icoană a sfântului nostru iubit! Slavă Domnului!

Ne-⁠am închinat cu toții la icoana sfântului și apoi am pus-⁠o pe perete. Dar Marina, fetița cea mică, dorea adeseori să dăm icoana jos ca să o poată atinge, să se uite cu atenție la ea și să se închine sfântului. Însă după câteva zile ne-⁠am pierdut însuflețirea și icoana sfântului a devenit pentru noi ca toate celelalte. 

Într-⁠o după-⁠amiază, eu și Marina am ieșit, ca de obicei, la plimbare. Ne aflam în parcul micilor cascade. Deși nu mai pomenisem nimic în casă de Sfântul Calinic de câteva zile, Marina, spontan, arătând spre locul tribunelor, a strigat: 

– Aaa, tată! Sfântul Calinic! 

– Marina, îl vezi pe Sfântul Calinic? am întrebat-⁠o. 

Iar ea, ca și cum ar fi fost ceva firesc, mi-⁠a răspuns: 

– Da, da, este acolo! 

Și a arătat din nou spre acel loc. 

Într-⁠o altă după-⁠amiază, în vremea când făceam obișnuita noastră plimbare, sfântul i s-⁠a arătat din nou Marinei, de data aceasta aproape de Biserica Sfântului Acoperământ. 

Fie să ne învrednicească pe toți bunul Dumnezeu să redevenim copii, ca să le vedem pe toate limpede, curat și fără de prihană!

(Emanuel D. Papadákis, Édessa, 06.01.2021)

***

Pe 7 august 2021, în ajunul praznicului Sfântului Calinic, mă pregăteam să merg la Édessa, pentru a lua parte și eu la Vecernia săvârșită în cinstea lui. În jurul orei 16.00, m-⁠am întins puțin în pat ca să mă odihnesc înainte de plecare. De cum m-⁠am întins în pat, am auzit cântându-⁠se în casă troparul Sfântului Calinic: „Pe păstorul Edessei, pe Ierarhul cel lăudat...” Eram nedumerit cine ar fi putut cânta. Poate soția... Dar soția mea dormea! Să fi uitat, oare, televizorul pornit? M-⁠am ridicat din pat, dar am văzut că televizorul era închis. Ușile și ferestrele erau toate închise.  Apoi mi-⁠a căzut privirea pe o cruce primită de soția mea de la Mitropolitul Ioil, ce avea o părticică din moaștele Sfântului Calinic. Când m-⁠am apropiat ca să mă uit la cruce, ce să văd? Crucea se umpluse de mir. Moaștele Sfântului izvorau mir și bună mireasmă! 

Uimit de întâmplare, m-⁠am întors în pat. Și nu știu dacă în vis sau aievea, nu-⁠mi dau seama, l-⁠am văzut pe Sfântul Calinic. Eu nu-⁠l cunoscusem cât trăise! Și Sfântul mi-⁠a zis: 

- Du-⁠te la Vecernie și spune-⁠i din partea mea Mitropolitului Ioil ca mâine dimineață la Dumnezeiasca Liturghie să poarte crucea pe care i-⁠am dat-⁠o când l-⁠am hirotonit preot!

De unde să știu eu ce cruce îi dăduse Sfântul Mitropolitului Ioil la hirotonie? 

M-⁠am dus la Édessa la Vecernia Sfântului și după slujbă am povestit cele întâmplate Mitropolitului Ioil și tuturor ierarhilor și preoților prezenți la slujbă. Mitropolitul a început să plângă, pentru că într-⁠adevăr, atunci când îl hirotonise, Sfântul Calinic își scosese de la gât crucea pe care o purta în acea zi și i-⁠o dăruise lui! 

(Un diacon din orașul Iannitsá, Mitropolia Edéssei)

La o mănăstire de maici din California, întemeiată de către Părintele Efrem Filotheitul, se păstrează o părticică din moaștele Sfântului Calinic. Întrucât în California nu mai plouase de 7 ani, în februarie 2022, monahiile au făcut procesiune cu moaștele sfântului, rugându-⁠l să mijlocească ca Domnul să trimită ploaie. La o oră după procesiune, spre uimirea tuturor, a plouat și chiar a nins.

Minuni preluate din
Viața și Paraclisul
celui întru Sfinți Părintele nostru
Calinic al Edessei,
Editura Bonifaciu

Sfântul Dionisie de la Colciu

Tropar, Glas 5.

Pe Cuvântul cel împreună...

Pe părintele nostru,
pe Dionisie, îndulcitoare lăuta
Mângâietorului, luminat să îl cinstim cerând solirea lui, că înălțimea de nespus a trezviei a suit în Athos prin nevoință, prin care preaminunatul a sfințit Schitul Colcíului.  

Glas 4.

Cel ce Te-⁠ai înălțat pe Cruce...

Cel ce privești cele din suflet prin harul dumnezeiesc
locuitor întru tine,
Părinte Dionisie, îndreptător preaînțelept al tuturor celor ce sârguiesc către tine, tu călăuzește-⁠ne și de mână ne poartă, mântuitoarea cale să umblăm a pocăinței, de Duh purtătorule.

***

Sfântul Cuvios Dionisie de la Colciu s-⁠a născut la 22 septembrie 1909, în Vornicenii Botoșanilor, în pământul binecuvântat al României, într-⁠o familie de țărani evlavioși, primind la botez numele Dumitru. Părinții săi, Ion Vasile și Casandra Ignat, au avut opt copii, din care patru au trecut la cele veșnice la vârste fragede.

De timpuriu, pe când avea doi ani, a rămas orfan de tată, trecând sub purtarea de grijă a mamei și a fratelui mai mare, Gheorghe, cel care a ales calea monahală, închinoviindu-⁠se la Schitul Măgura din Bacău. Simțind chemarea către viețuirea monahală, Dumitru hotărăște la vârsta de 14 ani să își urmeze fratele, mergând la același schit în care Gheorghe primise deja chipul îngeresc, cu numele de Ghimnazie.

Râvnind părinților de demult, Părintele Ghimnazie și Fratele Dumitru hotărăsc să își părăsească patria, căutând un loc de nevoință mai aspru, și astfel se îndreaptă spre patria monahilor, Sfântul Munte Athos. În acest loc ocrotit de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Cuviosul Dionisie s-⁠a nevoit cu statornicie vreme de 78 de ani. La început s-⁠a așezat la Chilia Sfânta Mahramă din Kapsala, dar la scurtă vreme a fost trimis de fratele său la Chilia Intrarea Maicii Domnului în Biserică de lângă Kareia, pentru a face câteva luni ascultare pe lângă un părinte necunoscut și astfel să se deprindă cu înstrăinarea.

În 1927 Chilia Buna Vestire a Mănăstirii Pantocrator este scoasă la vânzare de niște părinți români care doreau să se întoarcă în țară. Luându-⁠l ca stareț pe Părintele Sebastian Burnichi, un monah împodobit cu virtutea, cei doi frați au cumpărat cu mari eforturi chilia, spre a se putea stabili în Sfântul Munte. Pentru achitarea datoriilor, Fratele Dumitru și Părintele Ghimnazie s-⁠au ostenit timp de trei ani ca argați la Mănăstirea Iviru. Pe când viețuiau la Chilia Buna Vestire au avut parte de multe ispite înfricoșătoare și de arătări diavolești, dar cu toate greutățile pe care le aveau, fiind adesea istoviți după o zi de lucru, nu au neglijat niciodată slujbele de la biserică și canonul de la chilie, cele două aripi ale monahului, și mereu se încredințau în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În această perioadă grea, Sfântul Dionisie l-⁠a avut ca duhovnic, povățuitor și ajutător pe Cuviosul Antipa Dinescu, aspru nevoitor, fost stareț al Schitului Prodromu, care acum viețuia într-⁠o chilie pustnicească, nu departe de Mănăstirea Stavronikita. Tot în aceasta perioadă, Cuviosul Dionisie s-⁠a desăvârșit în tainele psaltichiei, învățând cântarea bisericească ca pe un meșteșug duhovnicesc de la Monahul Iacov Deciu, un ucenic al Cuviosului Nectarie Protopsaltul.

https://www.youtube.com/watch?v=wVtY54RuLj8

La sărbătoarea Sfântului Nicolae din anul 1927, Fratele Dumitru este tuns în monahism, primind numele Dionisie, iar la 2 ianuarie 1931 Sfântul Cuvios Dionisie este hirotonit ierodiacon pe seama Chiliei Buna Vestire. În 1932, după trecerea la cele veșnice a primului lor stareț, Monahul Sebastian, Sfântul Dionisie intră, alături de fratele său Ghimnazie, sub ascultarea unui alt nevoitor îmbunătățit, Monahul Ghedeon Chelaru, starețul Chiliei Sfântul Tihon din Zadonsk, aflată tot în Kapsala, pe moșia Mănăstirii Pantocrator. Monahul Ghedeon i-⁠a luat pe cei doi frați în obștea sa la sfatul Cuviosului Antipa Dinescu, care îi cunoștea bine, știind atât vrednicia lor, cât și sărăcia în care viețuiau. La 13 august 1937, Cuviosul Dionisie este hirotonit ieromonah, slujind cu multă râvnă înaintea Sfântului Altar.

La scurt timp, obștea de la Sfântul Tihon a cumpărat și Chilia Sfântului Gheorghe din Colciu de pe moșia Mănăstirii Vatoped, dorind să formeze o obște mai mare. În anul 1945 Sfântul Dionisie este hirotesit duhovnic, făcându-⁠se povățuitor nerătăcit al multor suflete către mântuire. Doi ani mai târziu, a fost tuns schimonah. Slujba a fost săvârșită de marele nevoitor Cuviosul Ioan Guțu de la chilia învecinată din Colciu, cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, naș de călugărie avându-⁠l pe fratele său Cuviosul Ghimnazie Ieroschimonahul.

În anul 1979 Sfântul Dionisie devine stareț al Chiliei Sfântul Gheorghe – Colciu, rămânând în această ascultare până la trecerea sa la cele veșnice în 2004.

Sfântul Dionisie avea o smerenie desăvârșită și o dragoste covârșitoare, de aceea era cinstit de toți viețuitorii Sfântului Munte și de mulțimi de credincioși, stareți, teologi erudiți, simpli monahi, pelerini, până și dregători și oameni de seamă, conducători ai popoarelor, toți găseau cuvânt folositor atunci când veneau la Cuviosul duhovnic din pustia Colciului. Învățătura sa simplă, plină de dragoste și smerenie, străpungea și cea mai împietrită inimă. Ca stareț al chiliei, nu mustra niciodată pe față. Întotdeauna căuta să îi explice celui care a greșit cu blândețe, fără să îl învinuiască. A suportat multe umilințe de la unii monahi, dar niciodată nu i-⁠a judecat, mereu se smerea și căuta să le găsească justificări pentru purtarea lor.

Cu zece ani înainte de mutarea sa la Domnul, Sfântul și-⁠a pierdut vederea trupească. În smerenia sa, a îmbrățișat suferința, punându-⁠se cu totul în grija lui Dumnezeu. A fost un nevoitor desăvârșit. Dormea două - trei ore pe noapte și se trezea pentru a se ruga. Se mai odihnea un ceas sau două la prânz. Noaptea, de multe ori, se trezea mai devreme de frică să nu doarmă prea mult și să nu mai aibă timp de rugăciune. Mereu își făcea pravila după ușa chiliei. Când intrau ucenicii să vadă dacă are nevoie de ceva, Cuviosul imediat se ascundea, se așeza pe pat, ca și cum el s-⁠ar fi odihnit. Dorea ca nevoința sa să nu fie cunoscută decât de Dumnezeu. Punea mare accent pe participarea la slujbele Bisericii. Avea multă râvnă și răbdare. Stătea în strană și îndura cu bărbăție neputințele bătrâneții. Uneori gemea din cauza durerilor pe care le avea. Tot trupul îl durea cumplit, însă nu putea să trăiască fără slujbele din biserică și canonul de la chilie. Viețuirea sfântă a Cuviosului Dionisie și nevoințele cele duhovnicești au făcut ca puterile întunericului să se războiască cu el de multe ori, nesuferind faptele cele bineplăcute și aspra sa viețuire cea întocmai cu îngerii. Și-⁠a sfârșit viața aceasta la 11 mai 2004, înconjurat de ucenicii săi.

Strălucind în virtute, în dragoste și smerenie, s-⁠a făcut vas primitor al darurilor dumnezeiești, al discernământului și al înainte-⁠vederii, și s-⁠a arătat îndrumător înțelept al sufletelor. După adormirea sa, trupul Sfântului Dionisie izvora bună mireasmă duhovnicească, precum adesea s-⁠a întâmplat și în viața sa, prin aceasta arătând încă o dată Dumnezeu pe cel bineplăcut înaintea Sa.

Mineiul sfinților români, volumul IV,
Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă

***

Mărturii

Darul străvederii

Pentru multa smerenie și dragoste de oameni, Dumnezeu l-⁠a înzestrat pe Părintele Dionisie cu daruri duhovnicești. Unul dintre ele a fost străvederea, adică putința de a vedea lucrurile tăinuite din sufletele și viețile oamenilor.

Odată, un grec din Tesalonic, Hrisostom, a venit să se spovedească. I-⁠a mărturisit Părintelui Dionisie că avea o fiică demonizată și că pătimea aceasta ca pedeapsă pentru păcatele lui. N-⁠a spus însă care erau aceste păcate. Dar Părintele știa:

– Tu ar fi trebuit să ai patru copii, dar pe doi i-⁠ai lepădat, de aceea Dumnezeu a îngăduit fiicei tale boala aceasta.

Hrisostom a rămas înmărmurit. Nimeni în afară de el și soția sa nu știa de acele păcate. Cum le cunoștea acest duhovnic din pustietatea Colciului?

Cu obișnuita lui delicatețe de a nu răni sau descuraja vreun suflet, Părintele l-⁠a mângâiat spunându-⁠i că Dumnezeu îi va primi pocăința, pentru că atunci când săvârșise acele păcate, nu știuse cât erau de grave. L-⁠a sfătuit să aibă răbdare, i-⁠a dat un canon de pocăință și l-⁠a încredințat că fiica lui se va îndrepta.

Hrisostom a plecat spre casă zburând. Părintele Dionisie îi luase de pe suflet povara celor două păcate grele pe care nu îndrăznise să le spovedească niciodată.

*

Altă dată, a venit la Schitul Colciu un grup de pelerini români. Părintele Dionisie nu-⁠i cunoștea și nici nu-⁠i putea vedea, pentru că era deja orb. Cu toate acestea, s-⁠a apropiat de unul dintre ei, l-⁠a prins de mână cu dragoste și i-⁠a zis:

– Măi Ioane, tu ai femeie și doi băieți, dar trăiești necununat.

De uimire, Ion a rămas fără grai: „De unde știe moșul ăsta orb viața mea?”.

– Să vă cununați, Ioane, ca să vină binecuvântarea lui Dumnezeu peste voi!

Când s-⁠a întors acasă, în România, i-⁠a povestit nevestei întâmplarea.

– Hai să ne cununăm, că așa este bine!

– Vezi-⁠ți de treabă, bărbate! Râde lumea de noi! Mă mai fac eu mireasă acum, când avem doi copii mari?!

Peste o vreme, Ion a mers din nou la Colciu, dar Părintele Dionisie murise, așa că a îngenuncheat la mormântul lui și s-⁠a rugat:

– Părinte, iartă-⁠mă! Femeia mea nu vrea să ne cununăm și pace. Fă ceva!

La întoarcere, soția îl aștepta:

– Măi Ioane, știi că ai dreptate? Hai să ne cununăm!

S-⁠au cununat ei, s-⁠au cununat copiii lor și au mai cununat câteva zeci de familii. Și cu adevărat binecuvântarea lui Dumnezeu a coborât peste ei, căci au venit pe lume nepoții pe care îi așteptau de atâta vreme. Străvederea și rugăciunea Sfântului Dionisie au schimbat viața unei întregi comunități.

Darul înainte-⁠vederii

Un alt dar al Părintelui Dionisie era înainte-⁠vederea: Dumnezeu îi descoperea dinainte ce avea să se petreacă.

Odată, un credincios din Cipru avea o fetiță grav bolnavă, aflată în comă. I-⁠a telefonat Părintelui Dionisie la Colciu și i-⁠a cerut să se roage. După ce l-⁠a ascultat, Părintele i-⁠a răspuns:

– Fiica ta va muri. Am primit această vestire de la Duhul Sfânt ca să ți-⁠o spun.

Într-⁠adevăr, după câteva zile copila a murit. După îngropare, tatăl ei a venit în Sfântul Munte să-⁠i mulțumească Părintelui Dionisie. Cuvântul lui, oricât de dureros fusese pentru familie, îi mângâiase cu încredințarea aceasta era voia lui Dumnezeu, iar dacă El hotărâse să le ia fetița, atunci cu siguranță îi pregătise dincolo ceva mai bun. Așa izbutiseră să primească moartea copilei cu mai multă împăcare.

*

Altă dată, părinții de la Colciu așteptau să primească de la Atena niște broșuri cu Paraclisul Sfântului Gheorghe, ocrotitorul Chiliei lor. Editorii greci au sunat să anunțe că în Sâmbăta lui Lazăr vor veni să le aducă.

Vineri, ucenicii au mers să-⁠i dea vestea cea bună Starețului Dionisie:

– Mâine sosesc, în sfârșit, Paraclisele Sfântului Gheorghe!

– De ce mâine? Astăzi!

– Nu, Părinte, mâine, așa au spus!

– Sigur nu astăzi?

– Nu, mâine, în Sâmbăta lui Lazăr, așa a rămas stabilit!

– Ei, cum or putea! s-⁠a lăsat înfrânt Părintele.

Discuția încă nu se terminase când cineva a anunțat că sosise în curte o mașină încărcată cu broșuri.

Sub umbrela rugăciunii

Părintele Dionisie avea un fiu duhovnicesc foarte evlavios, un profesor grec care venea la răstimpuri în Sfântul Munte și mergea la el să se spovedească.

Odată, acest profesor a sosit, ca de obicei, la Mănăstirea Vatoped, cu gândul ca de acolo să plece spre Chilia „Sfântul Gheorghe”, la Părintele Dionisie. Tot timpul cât a stat la Vatoped, a plouat torențial și n-⁠a găsit nimic cu care să meargă spre Colciu.

În cele din urmă, tot stând în poarta mănăstirii, și-⁠a zis: „Trebuie neapărat să mă duc. O să pornesc pe jos! Cu rugăciunile Părintelui Dionisie, totul va fi bine. Ce se poate întâmpla mai rău decât că o să mă ud până la piele?”.

Și a plecat pe jos. Nu avea nici măcar umbrelă, iar ploaia continua să cadă torențial. A străbătut destul de greu drumul până la Colciu. Când a ajuns, și-⁠a dat seama că toate hainele de pe el erau uscate și nu avea niciun strop de noroi pe pantofi, deși drumul fusese noroios.

Uluit, s-⁠a dus direct la Părintele Dionisie:

– Părinte, vă mulțumesc că v-⁠ați rugat! Uitați, deși plouă torențial, eu nu m-⁠am udat deloc...

– Lasă, lasă! l-⁠a întrerupt Părintele. Pentru dragostea ta te-⁠a păzit Dumnezeu, că ai avut râvnă să vii pe o așa vreme. Nu pentru mine, că eu sunt un netrebnic!

Și a schimbat repede vorba, nu cumva să se ducă vestea că poruncește ploii pe cine să ude și pe cine nu.

Mângâietorul de suflete,
Sfântul Dionisie de la Colciu,
Editura Bonifaciu